Cugetari

Tic-tac și o sperietură de zile mari

Acum câteva săptămâni am tresărit brusc din scroll-uitul absent al noutăților de pe Facebook, când am dat peste următorul paragraf, care mi-a făcut sângele să-mi înghețe în vine:

„Am 31 de ani. Am trăit 1612 săptămâni și mi-au mai rămas 2392, dacă mă iau după speranța de viață a femeilor din România.”  OH – MY – GOD!

Aceasta este doar introducerea unui articol despre procrastinare scris de Luiza Vasiliu pentru Scena 9 și pot doar să tânjesc la ideea de a scrie cândva, la rândul meu, cu aceeași forță și claritate. Dincolo de momentul de fascinație și admirație pentru măiestria Luizei, acest scurt intro mi-a atins o coardă sensibilă și mi-a rămas imprimat în minte până în ziua de azi.

Cu siguranță, una dintre explicații este faptul că și eu am 31 de ani. Însă nu e vorba doar de asta, pentru că sunt conștientă că e vorba de un simplu număr, care nu se reflectă (încă) pe chipul meu și pe care nu îl simt neapărat ca fiind vârsta mea adevărată. Dacă ar fi să mă trezești brusc din somn și să mă întrebi ce vârstă am, probabil ți-aș zice că am maaaxim 25.

Pe de altă parte, însă, nu pot să admit că m-aș afla aproape la jumătatea traseului meu pe acest Pământ, plus minus câțiva ani sau zeci de ani, în funcție de loteria sorții.

Recunosc, sunt o fire visătoare, uneori anxioasă și adesea analitică. Iar trăirile mele interioare îmi consumă atât de mult timp și atâta energie încât săptămânile se scurg una după alta și se întâmplă să uit să mai și trăiesc în lumea reală. Nu-i vorba, sunt fericită și liniștită cu ceea ce am, nu simt nevoia să gonesc și să acumulez ceva, fie că e vorba de obiecte, titluri sau lauri.

Dar când vine vorba de experiențe, aici e buba. Dacă mă întrebi când am încercat ultima oară ceva nou, mi-e greu să-ți enumăr mai mult de cinci lucruri noi pe care le-am învățat sau pe care le-am aflat despre mine în ultimele luni. Dacă e vorba de persoane noi cu care să fi stabilit vreo conexiune reală în ultima perioadă, cu atât mai puțin…

E adevărat, dintotdeauna m-am simțit confortabil în propria-mi companie, cu vechile-mi obiceiuri și metehne, iar cei dragi îmi sunt o comoară prețioasă pe termen lung, nu o monedă de schimb. În același timp, e adevărat și faptul că, odată cu trecerea timpului, îmi pasă mai puțin de aparențe sau convenții.

Totuși, mă sperie ideea de a mă complace sau de a fi atât de auto-suficientă încât să nu mai îndrăznesc și să nu mai învăț nimic nou pe lumea asta. Atunci chiar aș putea să consider c-am îmbătrânit, de-adevăratelea… :))

Așa că, pentru a-mi alina mică spaimă existențială, mi-am promis să las deoparte inerția și să încerc cel puțin un lucru nou în fiecare săptămână, fie că e vorba de o provocare ce-mi dă palpitații sau de experiențe pe care mi-am propus mereu să le încerc, dar cărora nu le-am acordat niciodată timp ori suficientă atenție.

Printre acele experiențe ratate care mi-au rămas pe suflet se numără și formarea unei deprinderi de a scrie, constant și sincer, dar…here I am!

 Imagini: 1) John Baker/Unsplash, 2) Loic Djim/Unsplash 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *