Alergare,  Cugetari

Prin oraș, în pas alergător

Relația mea cu sportul a fost practic inexistentă până să împlinesc 30 de ani. Din fericire, în ultimii câțiva ani, am revenit la sentimente mai bune și am început să-i acord mișcării locul cuvenit în viața mea. Mi-ar plăcea să pun această schimbare pe seama înțelepciunii extraordinare dobândite odată cu înaintarea în vârstă, dar asta ar însemna să scornesc povești. Dacă e să fiu sinceră, groaza schimbării prefixului și efectele îngrijorătoare ale tuturor orelor petrecute la birou au cântărit mult mai mult în reevaluarea atitudinii mele față de sport.

Dar să începem cu începutul.

Joaca din curtea blocului

În copilărie eram ceea ce s-ar putea numi un „pui de aprozar”: un copil crescut exclusiv în mediul urban, locuind la bloc. Cheia de la casă o purtam în permanență ca un fel de medalion agățat de un lănțisor, asemenea tuturor celorlalți copii care-și petreceau timpul liber în curtea blocului, în timp ce părinții lor lucrau de dimineața până seara.

Fie vară, fie iarnă, singura noastră distracție era să ieșim în curte și să ne împărțim pe bisericuțe în spațiul și așa neîncăpător al curții, jucând șotron, „flori, fete și băieți” sau chiar tenis de masă ori badminton, dacă vreunul dintre noi reușea să facă rost de paletele necesare. Nu știu cum se făcea, dar nu aveam niciodată suficiente mingi, palete sau echipamente, iar limitele de spațiu ne obligau și ele să ducem o continuă negociere pentru a juca prietenește, cu rândul.

Totuși, la vârsta aceea, nevoia de mișcare era ceva firesc, iar jocurile copilăriei nu reprezentau altceva decât o cale de a combate plictiseala și de a forma prietenii. Deși generația noastră nu a crescut cu device-uri de tot felul, fiind absorbită de tehnologie, n-aș putea spune că eram cu adevărat „sportivi”. De fapt, dacă stau să mă gândesc, nu cunoșteam pe nimeni care să practice vreun sport la nivel de club sau care să plătească pentru ședințe de pregătire în vreo disciplină sportivă.

Cel mult, cei mai norocoși dintre noi plecau la începutul verii la bunici, unde-și petreceau toată vacanța. Casele de vacanță, cantonamentele sau expedițiile pe tărâmuri exotice n-au făcut parte din acest peisaj pentru mine sau pentru ceilalți „pui de aprozar” care-și făceau veacul în spatele blocului.

Orele de sport de la școală

Din păcate, deși la școală aveam două ore de sport prevăzute în orarul săptămânal, acelea figurau acolo doar pentru că așa se cerea. În mod evident nu erau o prioritate pentru nimeni, fiind adesea înlocuite în ultimul moment de câte o oră „bonus” de matematică, română, dirigenție sau orice altceva.

Ajunsesem să detest zilele în care aveam sport, pentru că asta însemna că trebuia să car după mine, în mod inutil, încă o plasă cu echipamentul sportiv, pe lângă imensul ghiozdan care-mi frângea spatele zi de zi.

Dacă, totuși, printr-o minune, ora nu era deturnată și chiar ajungeam în sala de sport, antrenamentul consta în câteva minute de încălzire, ca mai apoi să fim lăsați să facem ce vrem. În mod invariabil, băieții alegeau să joace fotbal, însă fetele ajungeau de cele mai multe ori să stea de vorbă în vestiar, așteptând încheierea orei de „sport”…

Prin urmare, relația mea cu sportul s-a răcit cu trecerea fiecărui an de școală. În timpul liceului, nici nu mă mai sinchiseam să mă prezint la orele de sport, iar singurele mele prezențe erau bifate atunci când trebuia să dăm vreo normă. Amintirile din timpul probelor de sărituri la capră sau sărituri în lungime, în groapa cu nisip, mă răscolesc și îmi cam dau fiori până în ziua de astăzi. Glumesc, dar totuși…ce bine că pe atunci nu existau smartphone-uri care să înregistreze pentru posteritate acele momente dureros de jenibile… :))

Întrebările existențiale de la 20 și ceva de ani

După un astfel de parcurs și zero deprinderi sportive dobândite, prima parte a tinereții mele s-a scurs fără să-mi dau măcar seama. Am trecut parcă pe nesimțite de la facultate la un job pe care l-am urât cu pasiune, la noi căutări și apoi la câțiva pași constructivi în carieră. În tot acest răstimp, procupările sportive au fost ultima mea grijă și au cam lipsit cu desăvârșire.

Cele câteva tentative de a-mi face un abonament la sală pentru că, deh, așa se face, n-au făcut decât să mă descurajeze și mai mult. De fapt, nu cred că am reușit vreodată să mă prezint la mai mult de 2 ședințe de antrenament dintr-un abonament lunar. Lucratul mușchilor la sală e o acțiune complet nefirească pentru mine, iar orele de aerobic sau pilates mă storceau de orice urmă de vlagă rămasă de peste zi, dacă mai era vreuna.

Salvarea mea de la o viață de sedentarism total a venit odată cu cei doi căței care fac parte din viața mea de cinci ani încoace. Datorită lor, aversiunea mea față de sport s-a transformat într-o apreciere pentru plimbări lungi în aer liber, până la punctul în care zilele petrecute aproape exclusiv între patru pereți au început să mi se pară de-a dreptul deprimante. Cu timpul, am ajuns să resimt tot mai acut dorința de a evada din oraș și de a avea mai multă libertate, iar weekendurile au devenit sinonime cu evadarea la pădure sau la munte.

Apatia de la 20 de ani a rămas treptat în urmă. Apoi, de la plimbări la alergări în aer liber n-a mai fost decât un pas.

Bucuria de a alerga în aer liber, după 30 de ani

În plimbările noastre tot mai matinale am început să observ un lucru căruia până atunci nu-i dădusem importanță. Cumva, orașul îmi părea tot mai viu și mai animat datorită joggerilor care-și puneau adidașii în picioare încă din zorii zilei și alergau pe străzile aproape pustii.

La început, i-am remarcat doar și m-am întrebat cam ce-i determină să facă nebunia asta, doar pentru ei înșiși, fără să fie văzuți, contorizați sau lăudați de altcineva. Apoi am început să-i admir tocmai pentru asta, pentru curajul și determinarea de a ieși din casă la ore imposibile, când oricine altcineva s-ar fi întors de pe o parte pe alta și ar fi profitat de acele câteva ore suplimentare de somn.

Am mai observat ceva: că în alergare nu prea contează experiența, vârsta, înălțimea sau gabaritul și nu e loc de astfel de judecăți. Ba mai mult, oamenii alergau în grupuri sau, cel puțin, se salutau când își intersectau privirile. La urma urmei, toți erau acolo cu același scop.

Încet-încet, am simțit că forma asta de sport nu ar fi cel mai rău lucru din lume, ba chiar c-aș putea să încerc să alerg și eu, de ce nu? Ideea asta mi s-a inserat în minte până când a început să mă entuziasmeze, de-a dreptul. Pentru a-mi face curaj, am început prin a căuta un echipament sportiv adecvat și m-am interesat de programe structurate de antrenament, ca să mă asigur că fac lucrurile ca la carte.

Dintre toate resursele la care am apelat, cărțile „Născuți pentru a alerga” de Christopher McDougall și ”Ultramaratonistul. Confesiunile unui alergător de noapte” a lui Dean Karnazes mi-au oferit o inspirație mai puternică decât orice program sau aplicație specializată de training.

Cu timpul, mi-am dat seama că nu e necesar să am un echipament specializat de ultimul răcnet sau cele mai noi gadgeturi, ci tot ce contează este să alerg, pur și simplu. Așa că am încercat să-mi formez obiceiul de a ieși din casă în fiecare zi cu același scop, fie că reușeam să alerg doi sau zece kilometri, la stadion, prin oraș sau la pădure.

Totuși, trebuie să recunosc că nu mi-a fost chiar ușor să îmi fixez un astfel de obicei, dat fiind că în primii mei 30 de ani de viață nu am urmat vreo rutină de antrenament și nu aveam disciplina necesară pentru a menține un astfel de ritm zilnic.

Așa că perioadele de alergare zilnică, în care am fost suprinzător de constantă, au alternat cu destule momente în care m-am poticnit sau cu perioade în care am făcut pauze prelungite de la alergare. Totuși, microbul a apucat să mă prindă, iar alergarea și-a câștigat locul cuvenit în viața mea, cel puțin în ultimii doi – trei ani.

Alergarea ca liant al unei comunități

Pe tot parcursul acestor ani, nu a încetat să mă surprindă modul în care o preocupare comună precum alergatul în aer liber reușește să unească oamenii, așa cum se întâmpla la vârsta copilăriei, când prieteniile se formau în mod natural, prin joc și joacă. Apoi am aflat și de competițiile amicale pe care aceste comunități de alergători le organizează pentru ei înșiși, dar și în speranța de a-i inspira și pe alții să se apuce de alergat.

Mi-am luat inima în dinți și am participat și eu la câteva astfel de evenimente, organizate în Timișoara, dar și în alte orașe ale țării, pe care de-abia așteptam să le vizitez, oricum. Deși prefer să alerg în ritmul meu, fără să mă întrec cu cineva, astfel de competiții îmi oferă mereu o experiență inedită și, oricât de clișeistic ar suna, mă ajută să mai descopăr câte ceva despre mine.

Startul fiecărei curse mă emoționează mereu, în mod inexplicabil. Fie că e vorba de emoțiile mele proprii sau de energia celorlalți alergători ori de încurajările voluntarilor și ale susținătorilor, acel moment de început are un farmec cu totul deosebit. Apoi, la un moment dat, kilometrii se adună, iar parcursul devine tot mai greu. Tocmai atunci, participanții se ajută, se încurajează reciproc și am avut norocul de a surprinde câteva astfel de momente care i-ar reda oricui încrederea în umanitate. 

Dacă în Timișoara, orașul meu natal, aceste curse au devenit un prilej de a mă întâlni cu prieteni, colegi sau chiar vecini, competițiile amicale din alte orașe sunt pentru mine un mod de a descoperi România dintr-o cu totul altă perspectivă.

Prin Brașov, în pas alergător

Unul dintre locurile pe care trebuie neapărat să le explorez în pas alergător este Brașovul, unde în ultimii trei ani s-a desfășurat Maratonul Internațional Brașov. De fapt, au mai rămas doar câteva zile până la cea de-a patra ediție a evenimentului, care va avea loc în 19 și 20 mai, iar înscrierile se pot înregistra până în 15 mai.

Pe lângă faptul că vor fi aproximativ 3000 de alergători prezenți la start, evenimentul oferă câte ceva pentru fiecare alergător, amator sau experimentat, printr-o varietate de curse. Cursa cea mai tentantă pentru mine este cea de maraton, care mi-ar oferi cu adevărat ocazia de a savura priveliștile de pe traseu.

Chiar dacă anul acesta nu am alergat curse mai lungi decât cele de semimaraton și nu mă simt cu adevărat pregătită pentru o astfel de provocare, obiectivul meu este ca anul viitor pe vremea asta să închei cu succes un maraton. Știu că nu va fi ușor, însă sunt convinsă că peisajele din Brașov mi-ar îndulci experiența.

Fie că te-ai înscris deja la evenimentul din acest an sau că vrei să te asiguri că nu ratezi ediția următoare, urmărește și pagina oficială de Facebook a evenimentului, unde se postează informații la cald despre fiecare cursă. Traseele vor fi cu siguranță superbe și merită parcurse alături de prieteni sau familie, indiferent de dificultatea cursei pe care o alegi.

Sper ca la anul să ne vedem acolo, în pas alergător! 😉

Imagini: 1) Unsplash/Fitsum Admasu; 2) AlerGand la pădure/Mihai Leu; 3) Maratonul Internațional Brașov/Aliman Samuel 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *