Cugetari

Lungs. Cum teatrul îți taie uneori respirația

Am cochetat dintotdeauna cu ideea de a fi un consumator avid de cultură, fie că e vorba de cărți, teatru sau filme cu o anumită simbolistică, orice. Spun că am cochetat cu ideea, pentru că asta mi-aș dori de la mine și pentru mine – să fiu un om care-și cultivă în permanență inteligența. Să-mi ascut simțul estetic și spiritul analitic înconjurându-mă de cultură și de frumos, în toate aspectele lui.

Dar adevărul e că nu am acest exercițiu, de a citi zilnic sau de a merge săptămânal la o piesă de teatru, ci mă hrănesc cu câte un strop de cultură în salturi, când mi-e convenabil. Dar și când se aliniază în sfârșit planetele, unele experiențe mi se lipesc de suflet și acolo rămân…

Așa cum mi s-a întâmplat anul trecut, când am văzut Tot ce-i minunat în lume, un spectacol de teatru independent, care are la bază piesa îndelung lăudată și premiată a lui Duncan Macmillan. De fapt, e vorba de un one woman show, jucat de Denisa Nicolae.

Măi, când Denisa povestește ceva, îți captează întreaga atenție, fără drept de apel. Când râde și se joacă pe scenă, n-ai cum să nu râzi cu ea! Dar când plânge, Doamne, când plânge…cred că reverberațiile acelui plâns se transmit cumva prin sală, de la om la om, pe o frecvență neștiută de nimeni, de te lovește plânsul fără să-ți dai seama când și de unde vine. E ceva aparte să vezi o sală întreagă de femei și bărbați deopotrivă care se emoționează și se regăsesc într-un subiect atât de sensibil cum este cel al depresiei.

Am rămas cu gândul la acea seară pentru o bună bucată de vreme, iar când am văzut că aceeași trupă – VANNER Collective – vine în Timișoara cu un nou spectacol, m-am repezit să iau bilete. Acum a fost vorba de Lungs, tot o adaptare după o piesă de-a lui Duncan Macmillan.

De data aceasta pe scenă au fost doi actori, Liviu Romanescu și Denisa Nicolae, care au jucat rolurile unui El și-o Ea dintr-un cuplu ca atâtea altele. Ba chiar, la un moment dat, mă gândeam că trebuie să fim tare banali și previzibili eu și B, că scenariul ăsta putea la fel de bine să fie despre noi. M-am regăsit întrucâtva în discuțiile și anxietățile lor de oameni inteligenți care se frământă și analizează totul până la epuizare, din teama de a nu da greș și din dorința de a fi oameni buni, care trăiesc frumos.

Oricum, nu vreau să divulg prea multe din intrigă, pentru că piesa merită văzută și trăită pe viu. Și de data aceasta am râs cu poftă, am ascultat cu sufletul la gură și aș fi dat-o și în plâns, dacă nu mă abțineam din răsputeri, știind deja la ce să mă aștept…

În prima parte, am râs de fapt cu toții de frământările acelui cuplu, care erau pe alocuri naive, ușor nevrotice și încă pur ipotetice, deși sunt sigură că mulți dintre noi se regăseau în ele. Limbajul informal, tonul, interpretarea actoricească, toate erau relaxate și pe alocuri comice, așa că amuzamentul era de așteptat.

Dar apoi, viața cuplului din fața noastră a fost dată peste cap, așa cum se întâmplă, și frământările au devenit probleme dure și dificil de abordat sau acceptat, iar o parte a publicului a continuat să râdă…Denisa, actrița de pe secenă, intrase atât de bine în pielea personajului încât plângea cu adevărat, iar tinerii din primele rânduri îi râdeau în față.

Și stau să mă-ntreb…De ce facem asta? De ce râdem când auzim un limbaj fără perdea sau când e vorba de subiecte legate de sexualitate, chit că tema este una evident dureroasă?

Să fie vorba de faptul că în societatea noastră mai totul este tabu? Că nu putem să discutăm nici măcar ca adulți despre anumite lucruri fără să ne jenăm chiar și de noi înșine? Sau suntem pur și simplu atât de desensibilizați în raport cu cei din jurul nostru, încât devenim cruzi unii cu alții?

Încă n-am un răspuns…

Imagini: 1. FB/Vanner Collective; 2. Cătălin Georgescu/Vanner Collective.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *