Cugetari

Inocența copiilor democrației

Se tot vorbește zilele acestea despre faptul că se împlinesc 30 de ani de la Revoluție. 30 de ani de când ne tot acomodăm cu o democrație imperfectă, maleabilă și, indubitabil, autentic românească…

Eu m-am născut în `86 și încă îmi amintesc ziua în care a izbucnit Revoluția. Nu știu despre comunism decât din povești, dar ziua care a însemnat pentru România începutul democrației mi-a rămas puternic întipărită în minte.

Părinții mei erau divorțați la vremea respectivă, dar când au început focurile de armă tata a venit într-un suflet la noi acasă, să ne avertizeze ca nu cumva să ieșim afară. Cum ai mei nu aud, n-au auzit nici rafalele, dar au simțit bubuiturile și vibrațiile lor în pereți, așa că ne-am făcut mici cu toții, ne-am îmbrățișat și am așteptat să treacă. Ca eu și sora mea să nu ne speriem, ne-au spus povești și glume și nu știu cum s-a resimțit experiența asta pentru ei, dar pentru noi copiii a fost ca o petrecere cu veselie și artificii în loc de durere și gloanțe. 

Derulăm filmul și ajungem în momentul prezent, adică 30 de ani mai târziu. Nu știu dacă am valorificat pe deplin libertățile care mi-au fost oferite de către cei care s-au sacrificat atunci pe altarul democrației, dar am auzit suficiente povești încât să nu spun vreodată că „era mai bine pe vremea comunismului”.

Sigur, nu m-am mutat niciodată din Timișoara, orașul meu natal, dar știu că am oricând posibilitatea să o fac. Am dreptul de a mă educa și de a citi orice, de la cărțile lui Faulkner la cele ale lui E. L. James, dacă într-acolo mă îndeamnă curiozitatea. Pot să ies în oraș oricând și să circul după bunul meu plac, fără să fiu oprită și luată la întrebări pentru că se întâmplă să fiu singură sau, dimpotrivă, într-un grup de persoane. Nu îmi spionez vecinii, de fapt nici nu îi cunosc, deși stau în apartamentul actual de vreo 5 ani de zile. Totuși, îi salut, pentru că bunul simț nu ține de vreun regim politic. Iar când văd o nedreptate în jurul meu, am libertatea de a acționa, de a protesta, de a vota sau de a oferi o soluție alternativă.

Dacă mâine s-ar instala din nou regimul comunist în țărișoara noastră (pare greu de crezut, dar istoria se uită repede…) nu știu cum m-aș descurca fără anumite facilități uzuale care acum sunt de la sine înțelese, fără internet și acces la informație, fără cappuccino-ul meu sfânt din fiecare dimineață sau alte lucruri care par frivole, dar care îmi fac viața considerabil mai ușoară. Deși, din nou, trecutul ne-a arătat că spiritul uman poate supraviețui în condiții mult mai sumbre decât vreau eu să-mi imaginez vreodată.

Așa că pare ciudat să constat că generația mea, crescută în democrație, se confruntă cu probleme și dileme la care părinții noștri nici nu sperau. Am ajuns să ne simțim bombardați de prea multă informație și devenim copleșiți de prea multe opțiuni, între care facem eforturi reale să discernem.

Și atunci alunecăm într-un soi de inerție, așteptându-ne că vom avea mereu posibilitatea de a alege ceva mai bun, atunci când vom fi pregătiți. Dar dacă starea asta de amorțeală ne face să ne complacem și să devenim de-a dreptul pasivi?

Nu e greu de înțeles, atunci, cum de devenim ținte ușoare în fața celor care știu cu adevărat ce vor și promit să ne ofere totul, până când ajungem să nu mai vedem tiparele unei istorii care se repetă.

În esență, ce vreau să spun e că nu ne permitem să lăsăm lucrurile să ni se întâmple, fără ca noi să avem un cuvânt de spus în propria viață. Așa că, mâine mă duc să votez! Dacă nu cu speranță, măcar de frică… 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *