aTMosferă

Întâlnirea cu Opera „nu durează mult și nu doare”

…astfel și-a început discursul Cristian Rudic, managerul Operei Naționale din Timișoara, invitând la calm și răbdare mulțimea care a venit într-un număr ridicol de mare la „Întâlnire cu Opera”. Și dintr-o dată a devenit evident că orașul ăsta, în care toate drumurile duc oricum înspre Piața Operei, ar putea să se ridice la înălțimea titlului de Capitală Culturală Europeană, în ciuda tuturor poticnelilor.

Evenimentul era unul menit să apropie timișorenii de acest gen de manifestări culturale și să le ofere un preambul muzical, pentru ca mai apoi să-i invite la spectacolele puse în scenă la Operă. Dar cum sfera aceasta culturală poate fi intimidantă, dar și pentru că „întâlnirea” nu s-a bucurat de vreo promovare extraordinară, trebuie să recunosc că mă așteptam să fim vreo 10 – 20 spectatori în imensa sală de conferințe a Universității de Vest.

Totuși, se pare că i-am subestimat pe timișorenii mei. Iar estimarea mea nu a avut o eroare de vreo câteva zeci de oameni în plus sau în minus, ci am calculat greșit cu vreo câteva sute bune… Nu știu care este capacitatea sălii, dar la un moment dat eram înconjurată din toate părțile de copii care stăteau pe jos, pe culoare și în toate cotloanele încăperii, încât începusem să mă uit după indicatoarele pentru ieșirile de urgență, just in case.

E adevărat că printre spectatori erau mulți elevi, care au venit direct de la școală, probabil la invitația organizatorilor. Iar ăsta e un lucru fantastic, pentru că educația nu ar trebui să se facă doar într-o clasă anostă și în cadrul școlii, ci prin expunerea la experiențe de tot felul.

Cine știe, poate că acei puști aduși „cu japca” au avut pentru prima dată ocazia să înțeleagă cum arată un spectacol de operă sau operetă, ce muncă presupune sau câte tipuri de voci umane există, printre altele. Și poate că printre acei copii se afla un viitor mare solist care de-abia acum a prins gustul acestui gen de muzică. Nu se știe niciodată, dar momentul muzical din Fair Lady, un spectacol reinterpretat, adaptat și cântat în limba română, a fost cu siguranță deliciul evenimentului pentru toți copiii prezenți în sală.

Oricum, un lucru este și a fost clar încă dinainte ca omenirea să aibă un vocabular adecvat pentru a-l exprima. Faptul că, îndiferent de vârstă, educație, origine sau preocupările de zi cu zi, sufletul nostru vibrează pe o frecvență aparte la auzul muzicii.

În cuvintele domnului Rudic, suntem construiți pentru a face și a savura muzică. Vedem asta în cea mai pură exprimare a iubirii, atunci când o mamă își adoarme instinctiv copilul cu un cântec de leagăn, cât și în cea mai dură, în care oameni care au îndurat și au pierdut totul își plâng jalea tânguit, tot prin cântec.

Spre meritul organizatorilor, momentele de „prezentare” au fost presărate cu măsură și cu mult simț al umorului și s-au intercalat cu arii și alte momente muzicale interpretate de soliștii Operei, din piese precum Rigoletto, Nunta lui Figaro, Văduva Veselă sau Carmen.

Pe același ton informal și umoristic, întâlnirea s-a încheiat cu o întrebare: dacă un bilet pentru un spectacol costă cât un pachet de țigări, ce-ar fi dacă măcar o dată pe lună ne-am oferi un respiro și ne-am lua toată familia de mânuță, pentru o infuzie de cultură și o binevenită igienizare mentală?

Răspunsul meu e clar, mai ales că fumatul nu m-a prins niciodată: hai la Operă, că zău că-i fain!

Sursa imaginilor: Facebook/UVT

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *